Despre odihnă într-o lume care ne învață să fim permanent ocupați
Există o întrebare pe care ne-o punem mult prea rar:
„Când a fost ultima dată când nu am făcut nimic?”
Nu am citit ceva.
Nu am răspuns la un mesaj.
Nu am rezolvat o problemă.
Nu am făcut ordine, planuri, liste, cumpărături, proiecte.
Pur și simplu… nimic.
Și poate că, dacă ne gândim puțin, descoperim ceva interesant: pentru mulți dintre noi, „nimicul” a devenit aproape inconfortabil.
Avem senzația că trebuie să facem ceva.
Dacă stăm, parcă pierdem timpul.
Dacă ne odihnim, ne întrebăm ce am putea face în schimb.
Dacă avem o după-amiază liberă, apare tentația de a o umple.
Am ajuns să măsurăm zilele în lucruri făcute.
În mesaje trimise.
În obiective atinse.
În kilometri parcurși.
În proiecte terminate.
În ore lucrate.
Iar uneori, fără să ne dăm seama, ajungem să credem că o zi bună este o zi în care am fost foarte ocupați.
Dar oare este așa?
Când odihna începe să ne facă să ne simțim vinovați
Este curios cum, într-o lume în care vorbim atât de mult despre echilibru, odihna poate veni la pachet cu vinovăție.
„Ar trebui să fac ceva.”
„Am atâtea de rezolvat.”
„Nu pot să stau degeaba.”
„Mai bine profit de timpul ăsta.”
De parcă fiecare minut trebuie să producă ceva.
De parcă și liniștea trebuie să fie eficientă.
Poate că nu ne mai odihnim cu adevărat.
Poate doar schimbăm activitatea.
De la muncă la telefon.
De la telefon la televizor.
De la televizor la rețele sociale.
De la o grijă la alta.
Corpul stă, dar mintea continuă să alerge.
Și atunci ne putem întreba:
Este aceasta odihnă sau doar o altă formă de ocupare?
Corpul nu funcționează după lista noastră de sarcini
Mintea noastră poate spune: „Mai pot.”
Corpul are uneori un alt răspuns.
Poate nu mai avem aceeași energie.
Poate devenim mai iritabili.
Poate ne este mai greu să ne concentrăm.
Poate simțim nevoia să ne retragem puțin.
Și, în loc să ascultăm, încercăm să trecem peste.
Încă puțin.
Încă o zi.
Încă un proiect.
Încă o cafea.
Încă puțin și apoi ne odihnim.
Doar că acel „apoi” se mută mereu mai departe.
Poate că una dintre formele de maturitate este și aceea de a recunoaște momentul în care nu mai avem nevoie să împingem lucrurile înainte.
Uneori, ceea ce avem nevoie nu este de mai mult efort.
Ci de o oprire.
O pauză nu înseamnă că ai renunțat
Există o idee frumoasă pe care poate ar trebui să ne-o reamintim mai des:
Pauza nu este opusul drumului. Face parte din drum.
Ne oprim ca să respirăm.
Ne oprim ca să privim în jur.
Ne oprim pentru că uneori avem nevoie să lăsăm lucrurile să se așeze.
În natură, nimic nu este permanent în expansiune.
Există ritmuri.
Există lumină și întuneric.
Există perioade de creștere și perioade de retragere.
Există primăvară, dar există și iarnă.
Poate că și noi avem nevoie de astfel de ritmuri, chiar dacă lumea modernă ne sugerează că ar trebui să fim permanent în aceeași stare de „productivitate”.
Dar omul nu este o mașină care trebuie să funcționeze la capacitate maximă în fiecare zi.
Și poate că aici începe adevărata ascultare
În lumea terapiilor manuale, există un lucru pe care îl învățăm treptat: corpul vorbește.
Nu întotdeauna tare.
Uneori prin tensiune.
Uneori prin neliniște.
Uneori prin oboseală.
Uneori prin simplul sentiment că avem nevoie să ne oprim.
Iar o ședință de terapie manuală poate deveni, dincolo de orice tehnică, un astfel de spațiu.
Un interval în care nu trebuie să rezolvi nimic.
Nu trebuie să demonstrezi nimic.
Nu trebuie să fii productiv.
Pentru o vreme, cineva îți oferă un spațiu în care poți să lași lumea puțin mai departe și să fii atent la ceea ce se întâmplă în tine.
Nu ca soluție pentru toate lucrurile.
Nu ca fugă de viață.
Ci, uneori, pur și simplu ca spațiu de oprire.
Și poate că tocmai de aceea atingerea conștientă are ceva atât de profund uman: ne amintește, pentru câteva clipe, că nu suntem doar ceea ce facem.
Din caietul BioFocus
Poate că ar trebui să schimbăm puțin întrebarea.
Nu:
„Ce am făcut astăzi?”
Ci și:
„Am reușit astăzi să fiu puțin cu mine?”
Poate că o zi în care ai stat câteva minute în liniște nu este o zi pierdută.
Poate că o plimbare fără destinație nu este timp irosit.
Poate că o după-amiază în care nu ai bifat nimic de pe listă poate fi exact ceea ce aveai nevoie.
Și poate că uneori cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să nu mai facem nimic pentru câteva clipe.
Să respirăm.
Să ascultăm.
Să lăsăm corpul să ne spună cum se simte.
Să lăsăm mintea să nu mai caute imediat următorul lucru de rezolvat.
Pentru că viața nu se măsoară doar în ceea ce construim.
Se măsoară și în momentele în care suntem cu adevărat prezenți în ea.
Iar o pauză nu este întotdeauna timp pierdut.
Uneori, este timpul în care ne regăsim.
Tu când ți-ai permis ultima dată să iei o pauză fără să te simți vinovat că nu faci nimic?
