Despre Dumnezeu, darurile pe care le primim și mâinile prin care alegem să slujim
Există lucruri pe care le învățăm.
Le studiem.
Le repetăm.
Le exersăm.
Greșim și o luăm de la capăt.
Există tehnici pe care le descoperim în timp și gesturi pe care mâinile noastre ajung să le cunoască aproape fără să mai gândească.
Și totuși…
Există un moment în care trebuie să ne amintim că nu tot ceea ce putem face ne aparține în întregime.
Că dincolo de ceea ce știm, de ceea ce am învățat și de ceea ce am reușit să construim există un dar.
Pentru omul credincios, acel dar are un nume.
Dumnezeu.
Poate că uneori uităm.
Suntem atât de preocupați să devenim mai buni, mai pricepuți, mai eficienți, încât ajungem să privim succesul ca pe ceva ce ni se cuvine.
„Am învățat.”
„Am muncit.”
„Am reușit.”
Și este adevărat.
Dar cine ne-a dat mâinile cu care lucrăm?
Cine ne-a dat mintea cu care învățăm?
Cine ne-a pus în cale oamenii de la care am avut ce învăța?
Cine ne-a dat puterea să continuăm într-o zi în care eram convinși că nu mai putem?
Poate că, din când în când, este bine să ne oprim și să spunem simplu:
„Doamne, îți mulțumesc.”
Mâinile noastre și ceea ce nu ne aparține
În lumea terapiilor manuale, mâinile sunt instrumentul prin care lucrăm.
Le educăm.
Învățăm anatomie.
Învățăm tehnici.
Învățăm să simțim.
Învățăm să observăm.
Și cu cât devenim mai experimentați, cu atât există poate un paradox:
cu cât știm mai mult, cu atât înțelegem mai bine cât de puțin controlăm.
Putem să ne pregătim cât de bine.
Putem să fim atenți.
Putem să lucrăm cu responsabilitate și cu respect.
Dar nu putem porunci unui corp să se schimbe.
Nu putem garanta un rezultat.
Nu putem transforma mâinile noastre în mâini care „vindecă” prin propria lor putere.
Putem doar să ne facem partea.
Cu seriozitate.
Cu iubire.
Cu smerenie.
Iar pentru cel care crede, restul îl încredințează lui Dumnezeu.
O femeie care a înțeles drumul de la picioare la inimă
Când vorbim despre credință și despre profesia de terapeut, este greu să nu ne gândim la Maica Gavrilia.
Născută în 1897, la Constantinopol, Gavrilia Papaiannis a studiat filosofia și, mai târziu, în Anglia, s-a format în fizioterapie și chiropodie. După întoarcerea în Grecia, și-a deschis un cabinet de fizioterapie la Atena. A lucrat cu oamenii, iar mărturiile despre viața ei vorbesc despre felul în care transforma ceea ce făcea într-o formă de dăruire.
Banii primiți de la cei care își permiteau tratamentul erau folosiți pentru a-i ajuta pe cei săraci, iar celor care nu puteau plăti le oferea fizioterapie fără plată. În cabinetul ei se afla o icoană a lui Hristos spălând picioarele ucenicilor. În timpul ședințelor păstra adesea tăcerea și îi lăsa pe oameni să vorbească.
Și există o întâmplare care, pentru noi, cei care lucrăm cu trupul, spune extraordinar de mult.
Cineva a întrebat-o de ce se ocupă atât de mult de picioarele oamenilor și nu de inimile lor.
Iar răspunsul ei a fost:
„De la picioare la inimă.”
Ce imagine frumoasă.
Pentru că poate că niciodată nu atingem doar un picior.
Nici doar un umăr.
Nici doar un spate.
În fața noastră se află întotdeauna un om.
Cu povestea lui.
Cu durerile lui.
Cu bucuriile lui.
Cu fricile lui.
Cu credința lui sau cu lipsa ei.
Cu lucrurile pe care ni le spune și cu cele pe care nu ni le spune.
Iar mâinile pot ajunge uneori acolo unde cuvintele nu ajung.
De la picioare la inimă.
Terapeutul nu este sursa
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le putem păstra.
Să nu confundăm instrumentul cu Sursa.
Un terapeut poate învăța foarte mult.
Poate deveni atent, sensibil, responsabil.
Poate avea mâini extraordinare.
Poate simți cu precizie ceea ce se întâmplă în corpul celui din fața lui.
Dar, pentru omul credincios, toate acestea nu sunt motive de mândrie.
Sunt motive de recunoștință.
Pentru că darul de a putea ajuta este, înainte de toate, un dar.
Și poate că atunci când un om pleacă de lângă noi spunând „Mi-ați făcut bine”, răspunsul cel mai frumos nu este să ne umflăm puțin în pene. 🙂
Poate că, în sinea noastră, ar trebui să spunem:
„Slavă lui Dumnezeu.”
Pentru că noi am fost acolo.
Am învățat.
Am lucrat.
Am pus mâinile.
Dar rezultatul nu ne aparține în întregime.
Despre permisiunea de a face
Există o smerenie frumoasă în această perspectivă.
Să știi că poți.
Dar să știi și că nu poți singur.
Să muncești ca și cum totul depinde de tine, dar să te rogi ca și cum totul depinde de Dumnezeu.
Să fii atent la ceea ce faci, fără să crezi că tu ești cel care controlează totul.
Să înveți.
Să te perfecționezi.
Să fii responsabil.
Și, în același timp, să lași loc pentru taina lucrurilor pe care nu le poți explica.
Pentru că există întâlniri care par întâmplătoare.
Oameni care apar exact când trebuie.
O ușă care se deschide într-un moment în care nu mai vedeai nicio ieșire.
O putere care vine când credeai că nu mai ai de unde să o găsești.
Un drum pe care începi să mergi fără să înțelegi încă unde te va duce.
Iar după ani, privind în urmă, poate că îți dai seama:
„Nu am mers singur.”
Din caietul BioFocus
Poate că aceasta este și una dintre lecțiile pe care ne dorim să le păstrăm în tot ceea ce facem aici.
Să învățăm cât mai mult.
Să fim profesioniști.
Să ne respectăm meseria.
Să ne cunoaștem limitele.
Să nu promitem ceea ce nu putem promite.
Și să nu uităm niciodată că, dincolo de tehnică, există omul.
Iar dincolo de mâinile noastre, pentru cel care crede, există Dumnezeu.
El este Cel căruia îi putem mulțumi pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce primim și pentru ceea ce ni se îngăduie să facem.
Poate că uneori ne place să spunem:
„Am reușit.”
Astăzi, poate că putem spune altfel:
„Mi s-a îngăduit să reușesc.”
Nu pentru a ne micșora.
Ci pentru a ne așeza mai bine în locul nostru.
Cu recunoștință.
Cu smerenie.
Cu bucuria de a fi folositori.
Și cu conștiința că, indiferent cât de bine învățăm să lucrăm cu mâinile, adevărata lucrare se întâmplă într-un spațiu pe care nu îl vom putea controla niciodată pe deplin.
În mâinile lui Dumnezeu.
Poate că aceasta este, până la urmă, una dintre cele mai frumoase forme de credință:
să faci tot ceea ce poți,
să dai tot ceea ce ai,
să lucrezi cu toată inima,
iar apoi să spui, simplu:
„Doamne, restul este al Tău.” 🌿
